Săptămâna asta, fără vreo logică anume, 3 pariuri muzicale pe 2012.

Purity Ring – Lofticries (Ungirthed, 2011)

Corin Roddick are 20 de ani, locuieşte în Montreal şi a bătut la tobe pentru felurite trupe încă de la 14 ani. În altă parte a Canadei, la Halifax, locuieşte Megan James (23 de ani), pianistă cu acte-n regulă; ea scrie constant versuri de la 16 ani. Lasându-se pradă pasiunii sale pentru hip-hop şi R&B, Roddick compune partea (schizoid-)instrumentală ale pieselor, pe care le trimite apoi lui Megan, ce le împlineşte aranjând peste linia melodică a vocii + versurile obscure. Astfel (dis)funcţionează (cel puţin în aceste zile) proiectul de pop futurist Purity Ring. Cu 3 piese electro-sedate pe ţeavă momentan – Ungirthed, Lofticries şi Belispeak -, Purity Ring se apropie de lansarea albumului de debut, care e ca şi gata.

Changing Skins – Lady Hoax (-, 2011)

Pe bucureştenii de la Changing Skins îi urmăresc de câteva luni bune. I-am descoperit într-o zi, pe când scrutam lista de prieteni de pe Facebook, unde se regăseşte – nu mai ştiu de unde, nu mai ştiu nici cum – şi baterista lor, Raluca. Două clipuri video şi două mesaje mai târziu pentru şi era cât pe ce să cânte la Joi Fest, în noiembrie, împreună cu Lights Out! (ce nebunie ar fi ieşit!). Baiul a fost că prima ediţie a Joi Fest s-a nimerit deodată cu finala naţională a GBOB, iar băieţii se aflau printre finalişti. S-ar clasat ulterior pe locul 5, ceea ce nu poate decât să mă bucure + să îmi confirme intuiţiile muzicale + să îmi dea idei trăsnet pentru Joi Fest². Cât despre muzica Changing Skins,  că despre asta e vorba, îmi vine un singur cuvânt în minte când trebuie să o descriu: atipică. Bucureştenii îşi schimbă pielea piesă după piesă: sunt rock’n'roll şi coioşi pe Ain’t It Worth It, alternativ-abrazivi pe Hot Core şi finuţi şi synthpop pe Lady Hoax (cu puncte în plus pentru vocea surprinzătoare şi versatilă a lui Horaţiu Ghibu).

Morning Parade – Youth (Us & Ourselves, 2011)

Despre britanicii de la Morning Parade, pariul meu principal pe 2012, am mai scris şi cu alte ocazii  – mi-au aranjat multe dimineţi. Simt o slăbiciune fantastică pentru melodiile lor infecţioase, pentru sonorităţile migălos reglate, pentru producţia impecabilă. Alegerea de astăzi – Youth – e (doar) un b-side la Us & Ourselves şi, curios, nu va prinde albumul de debut, ce va fi lansat în 5 martie. Youth e un indie rock pretty straightforward cu destule tuşe dance; e lejeră, imediată, proaspătă, aeriană, transparentă. Tocmai de aceea, am mare încredere că primăvara va începe cu Morning Parade… şi că tot cu Morning Parade va continua apoi întreg anul!

Neobositul staff DOWNTOWN şi [easy like joi morning] au plăcerea să vă prezinte primul concert din 2012 al trupei LIGHTS OUT! (+ afterparty indie/electro).

vineri (o joie la pătrat!), 20 ianuarie, în DOWNTOWN
str. Dávid Ferenc nr. 13 (în spate la Sora)
ora 21:30 /// suport: 5 lei
LIGHTS OUT! – hypnagogic indie rock (Cluj-Napoca)

Lights Out! e una dintre cele mai surprinzătoare trupe clujene. Alcătuită din Teo Retegan (voce, clape), Oana Pop (tobe), Andrei Sîncrăian (chitare) şi Andrei Bobiş (chitare), Lights Out! au crescut teribil în ultimele luni, fiind deja miles away de acea trupă care în toamna trecută, la nici un an de la primele acorduri cântate împreună, câştiga premiul de popularitate în cadrul concursului byron Rock Your High School. Cu un sound ce respiră influenţe indie proaspete din zona Florence + The Machine/Warpaint/Tame Impala şi cu o voce feminină ce-ar putea-o face să roşească pe Florence Welch, Lights Out! lucrează de zor zilele acestea la conturarea EP-ului de debut. Îi vor face (pre)încălzirea vineri seară, în Downtown, în primul concert Lights Out! din 2012!

Pagină Facebook: http://www.facebook.com/lightsoutcluj
Pagină MySpace: http://www.myspace.com/lightsoutcluj

Iar aici un review de Paul Breazu.

Conform unor surse sigure se pare synth-rock-erii  canadieni Handsome Furs revin în România pe 10 decembrie în Boiler Club. Vă reamintim că Handsome Furs au mai concertat în Cluj acum un an, când am scris despre ei aici. Această veste nu poate decât să ne uimească pentru că Handsome Furs au scos anul ăsta cel de-al III-lea album: Sound Kapital – nume care foarte uşor poate să ţi se lipească pe creier cu das în loc de sound şi acest lucru nu este o coincidenţă, cuplul trash Dan & Alexei cutreierând Estul Europei şi Asia într-un periplu care le-a inspirat creaţia într-un mod gauchist, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Deci uimire, pentru ca trupe de calibrul lor, de obicei, nu se uită la tarişoare că a noastră, unde preţul unui bilet la un concert nu trebuie sub nicio formă să depăşească 15 lei (vorbesc de Cluj acum). În plus, nu mai trebuie să amintim faptul că Dan Boeckner e solistul din Wolf Parade pentru că, între timp, Handsome Furs au devenit mai hype decât ei. Să mai spunem că e concertul anului la Cluj? Nici asta nu cred că mai are rost, oricum inspirat mod de a încheia calendaristic underground-ul concertistic.

PS: Dacă faceţi click pe gagică puteţi asculta în întregime albumul Sound Kapital şi daţi şi de un interviu unde trupa îşi povesteşte peripeţiile estice.

PPS: Voi aţi observat că Booha s-a mutat în Boiler?

Sâmbătă, 26 noiembrie în Flying Circus Pub (str. Iuliu Maniu, nr. 2 ):

21:00 – All Tomorrow’s Parties
23:00 – New Disorder Party

Foto: Jakubaszek/Getty Images

1 noiembrie 2011

Prima dată când am ascultat Bon Iver, era de pe un CD făcut în camin, de un tip fain. Asta era demult, în 2008,  atunci când Justin Vernon lovit de mononucleoză şi cu inima bucăţele s-a ascuns într-o cabană din creierii munţilor ca mai apoi, în primăvară, să coboare de acolo cu un album incredibil de bun. Dacă ai sânge cald în vene şi pricepi un pic de engleză( şi mai ales dacă citeşti articolul ăsta), cu siguranţa n-ai scăpat de sindromul pe care l-a creat For Emma, Forever Ago.

Între timp şi-a revenit şi din mononucleoză, şi din inimă-călcată-în-picioare şi a lansat un al doilea mult aşteptat album, simplu numit Bon Iver. Dacă numele vrea să sugereze faptul că aceasta noua “faţă muzicală” îi defineşte mai bine, nu stiu, dar ce ştiu cu siguranţa e că de 4 ani de zile am visat să-i vad live şi în sfârşit mi-a ieşit pasenţa.

Am avut plăcerea să îi văd în Berlin, în Columbiahalle, o sală de concerte aflată în sudul oraşului care a fost plină ochi. Din păcate, a fost şi un opening act care nu trebuia să părăsească niciodată cratiţa.Kathleen Edwards este numele ei, un nume care trebuie evitat în caz ca îl zăriţi pe ceva afiş. A cântat un country sec şi ieftin şi şi-a acompaniat neplăcuta prezenţa cu glumiţe vulgare foarte puţin potrivite contextului. Ştiu că sunt subtilă asa că vă zic sincer, nu mi-a plăcut.

Cea mai bună parte din concertul lui Edwards a fost atunci când s-a terminat şi au intrat EI pe scenă. De ce EI? Pentru că trupa Bon Iver, acum, numără 9 persoane, ceea ce poate era de aşteptat ca urmare a succesului primului album. Trupa a crescut ca număr de oameni, însa succesul a modificat şi muzica. Albumul şi trupa Bon Iver mi se par acum mai îndrăzneţe, mai stabile şi cu siguranţă mult mai axate pe partea muzicală.

Au început cu Perth din care au trecut direct la Minnesota timp în care eu aveam pielea de gaină, uimită fiind de ce se petrecea pe scenă. Mă asteptam la o prezentă mai timidă, mai reţinuta şi la o atmosferă mai intimă, însă “din prima”, ne-au luat cu noul album. Pe la Holocene ne obişnuisem deja cu toţii cu surpriza şi dădeam din cap, încet, exact aşa cum dă şi Justin Vernon când o canta.

Până când am auzit primele acorduri din Flume eram convinsă că nu o să ne trateze cu “dulciuri” de pe For Emma, însa m-am înşelat şi ce bine-mi pare. Pe re:Stacks celalti 8 au părăsit scena şi în sfărşit am primit exact ce vroiam: Vernon singur pe scena, pe covoraşul lui persan( pe care probail il cară peste tot) cântând în falsetto-ul acela sensibil, tipic lui.
Atunci când spre sfârşitul de la Creature Fear deja o dăduseră pe un  experimental “plănuit” am priceput şi eu ce vroia să spună Vernon cu “let`s try and really fuck this up, guys” adresat trupei, înainte de piesă.

Skinny Love, pe care toţi o asteptam, a fost subliniată ca importanţă prin faptul că publicul a fost invitat să participle cu aplauze ritmate, însă pentru ca nemţii, se pare, sunt goi pe dinăuntru, nu le-a ieşit. Cam la fel şi pe The Wolves când Vernon striga din plămânii aia frumoşi să cântăm cu el, însă cum publicul nu ştia acel vers lung şi dificil “what might have been lost”(repetat de vreo 30 de ori), şi-a răcit gura degeaba.

Au terminat triumfant cu For Emma făcându-mă ca atunci când au părăsit scena să oftez melancolic şi tipic femeiesc jurându-mi să-i mai vad odată live, cândva, dar nu în Germania.

Dacă ar fi să pot schimba ceva la acest concert pe primul loc ar sta neclintit publicul sec şi greu de stimulat iar apoi, ar urma cu timiditate locaţia, însa nimic legat de muzica şi show-ul celor de la Bon Iver.

Deşi am fost surprinsă, experienta asta m-a condus la concluzia că Justin Vernon e mult mai mult decât un amorez rănit care a scos un album grozav, ci un tip care promite mult pe viitor şi care probabil că îşi va ilustra influenţele muzicale în albumuri complexe din punct de vedere muzical mult timp de-acum înainte.

Setlist:

• Perth
• Minnesota, WI
• Holocene
• Towers
• Michicant
• Hinnom, TX
• Wash.
• Flume
• Creature Fear
• Re: Stacks
• Skinny Love
• Calgary
• Lisbon, OH
• Beth/Rest
• The Wolves (Act I and II)

Encore:

• Blood Bank
• For Emma

text: Alexandra Tîmpău

Sâmbătă, 19 noiembrie la Boiler Club (Fabrica de Pensule, str. Henry Barbusse 59-61)

Vlaicu Golcea & MIDI Overdose

MIDI OVERDOSE este noul proiect al lui Vlaicu Golcea care, alături de doi muziciceni de excepţie, Anghel Mailat (bas) şi Tavi Scurtu (baterie) doreşte să lărgească graniţele dintre muzică electronică, progresivă şi jazz. Pornind de la starea empatică a muzicii improvizate – specifică jazz-ului – grupul explorează în timp real zone afectiv – emoţionale specifice multor genuri muzicale – rezultatul fiind o muzică eclectică ce nu poate fi stampilată cu uşurinţă.

Vlaicu Golcea şi-a început cariera cântând jazz la chitară. Ulterior a început să studieze chitara bas şi contrabasul iar de câţiva ani este preocupat de mânuirea în timp real a laptopului şi a instrumentelor electronice. Discografia lui conţine peste 30 de apariţii discografice în ţară şi străinătate , sub nume propriu şi împreună cu Marta Hristea, East Village, Jazz Unit (cu discuri produse de Green Records), Aievea, Bucharest Av, Shukar Collective. Semnează muzică la 30 de spectacole de teatru, în 2009 acordu-i-se premiul Uniter pentru muzica de teatru. Creaţia lui cuprinde şi muzică de lung şi scurt metraj, muzică pentru filme documentare, muzică pentru dans, muzică pentru evenimente în aer liber şi instalaţii multimedia. A obţinut premii pentru apariţii discografice (1999, 2002, 2003, 2004, 2005), şi a fost declarat muzicianul de jazz al anului (2005)

Invitat special Electric Brother (chitară).

After party: Electroclown

Intrarea liberă.

Eveniment în cadrul TEMPS D’IMAGES
www.colectiva.ro

Vineri, 18 noiembrie la Boiler Club (Fabrica de Pensule, str. Henry Barbusse 59-61)

GUEST: Cinnamon Chasers (UK) / DJ SET

Warm up & after party:

Dannilov / DJ SET

Maresh/ DJ SET

Cinnamon Chasers este Russ Davies, un artist axat pe nu-disco avându-i ca pionieri şi influenţe cheie pe Giorgio Moroder, Vangelis, Jean-Micheal Jarre, şi ajungând până la talente moderne de ziua de azi: Alax Braxe, Rex The Dog, Junior Boys.

În 2010 Cinnamon Chasers a câştigat notorietate majoră cu hitul şi videoclipul piesei “Luv Deluxe”, cu care a şi luat premiul “Best Music Video” la 2010 SXSW Conference. Videoclipul a devenit viral atingând peste 3 milioane de view-uri şi a fost proiectat la peste 30 de festivaluri de film în întreaga lume, incluzând categoria “Best Dance Video” la UKVMAs.

Proiectul este inspirat din filme precum “Flight Of The Navigator, Never ending Story” şi asta se simte în combinaţia perfectă între electronica, melodii pop şi un aer indie. Russ lucrează şi sub pseudonimul ABAKUS lansând albumul “That Much Closer to the Sun”, sub labelul lui Killing Joke şi Youth (producătorul trupei The Verve) – Liquid Sound.

În 20011, Russ a produs remixuri după piese aparţinând unor nume grele ca şi Tears for Fears, Peter Gabriel, Kate Bush, Billy Idol şi The Killers.

Cinnamon Chasers a traversat globul ca DJ în ultimii 4 ani şi a reuşit să cucerească America de Sud, America de Nord, Europa şi Asia cu sunetul lui unic şi hibrid, prin cluburi underground, festivaluri în munţi şi spaţii industriale din Rusia şi de la periferiile celor mai mari oraşe.

Vineri, 11 noiembrie în Caf’s Pub, ora 22:00  (str. Emil Zola no. 2)

GUESTS:  MOJO BARREL [Cluj]

Nerăbdătoare, am plecat devreme spre locaţia concertului, în naivitatea mea crezând că voi “prinde loc” în fată. Concertul a avut loc în Lucerna Music Bar, şi anume, în sala de dans (în cehia dansul de societate se studiază în liceu) şi deşi locaţia are o capacitate de peste 2000 de locuri, atunci când am ajuns acolo, o coadă de peste 100 m aştepta să o vadă pe Polly. Am facut o “românească” şi am reuşit într-un final să prindem nişte locuri, pe la mijlocul sălii.

Ştiam ce mă aşteaptă pentru că mai trecusem prin asta înainte. În luna mai am văzut-o pe PJ şi multi alţii la Primavera Sound Festival, în Barcelona. Mi-a întrecut asteptările acolo şi consider că a fost cel mai bun concert văzut în cadrul festivalului deşi nume ca The National, Grinderman şi Interpol s-au perindat prin faţa urechilor mele.

Dar aia a fost altă treabă. Alt public (80 000 de oameni), altă locaţie, altă atmosferă, altă temperatură afară.

Aici, publicul a fost alcătuit dintr-un amalgam de hipsteri tinerei, părinţii lor, nemţi, austrieci, polonezi, fumători (frustraţi pentru că PJ a cerut interzicerea fumatului în sală), nefumători fericiţi că fac parte din gaşca lui PJ, femei de-o vârstă cu ea, bărbaţi cu plete şi păr alb, geekşi transpirati şi fete frumoase.

Pe când admiram tavanul sălii baroce gândind că Let England Shake se potriveşte de minune acolo, am aflat că PJ a renunţat să dea interviuri deoarece e bolnavă. Din nou, naivă cum mă ştiţi, am avut impresia că asta o să conteze şi că o să-i afecteze starea sau  concertul.

Am tremurat un pic când au intrat pe scena pentru că toata sala a explodat în aplauze şi ţipete. Au inceput cu Let England Shake (fără nici un salut penibil de genul “bună seara Bucureşti”) şi imediat mi-am adus aminte de ce mi-a plăcut de ea cel mai mult în Barcelona. Pentru că nu e teatru, nu flirtează cu publicul, nu dansează pentru el şi nu glumeşte cu restul trupei ca să te simţi tu bine. E curat, elegant şi la un cu totul alt nivel fată de restul. Evident, atunci când cânţi despre Primul Razboi Mondial şi de felul în care Anglia a fost lovită de el, nu te-apuci să faci pe măscariciul.

Într-un interviu spunea că Let England Shake nu e doar pentru britanci şi nu e numai despre război. Am simţit asta pe The Last Living Rose, o piesă patriotică care mi-a umflat penele deşi PJ striga numele patriei sale ”England!”.

Întregul concert s-a învârtit în jurul albumului mai sus numit, însa, din când în când “she rocked it” ( ca să citez unul din personajele cu care am mers la concert).

Îmbrăcată în rochia neagră de walkiră (divinitate vikingă care alege eroii de pe câmpul de luptă ce merită să intre în Valhalla – googled that) a dat din coapse pe The Pocket Knive şi a cântat unplugged şi serios Desperate Kingdom Of Love. De fiecare dată când înlocuia autoharpa cu chitara electronică ştiam că urmează “una veche” şi asta mă făcea să îmi ascut urechile ca să recunosc mai rapid piesa.

La final ne-a mulţumit timid şi simplu (şi tocmai de-aia a părut sincer) şi s-au ţinut de mâini ca mai apoi să facă o plecăciune în faţa noastră.

Mick Harvey, John Parish şi Jean-Marc Butty sunt cei care au însoţit-o în acest turneu şi vă recomand ca, dacă vreodată nu aveţi pentru cine cinsti un pahar, gândiţi-vă la bateristul lui PJ, Jean-Marc Butty, care pare să fie în lumea lui pe scena şi care stă în spatele instrumentului ce dă nota aceea specifică albumului. Ritmurile care amintesc de copii toboşari de pe câmpurile de razboi şi de muzica care trebuia să îmbărbăteze soldaţii sunt susţinute elegant şi profesionist de Butty. Plus că te-aştepţi ca atunci când se ridică de pe scaun, să-i vezi cheţia tipică toboşarilor de jucărie, pe care sigur, cineva o roteşte înainte de concert, că altfel nu se explică de unde atâta vână.

Pe scurt: a fost emoţionat, elegant, profesionist, poetic şi foarte britanic.

Dacă îţi pune Dumnezeu mâna în cap şi mergi la un concert de-al ei, câteva recomandări călduroase:

-cumpără biletul din timp;

-fumează afară până te saturi;

-încerca să stai în faţă sau în balconul sălii pentru că altfel s-ar putea să ajungi în spatele unui om imens, cu păr lung care miroase dubios (cum au paţit altii);

-şi nu în ultimul rând: enjoy!

Setlist:

Let England Shake

The Words That Maketh Murder

All&Everyone

The Guns Called Me…

Written On The Forehead

In The Dark Places

The Devil

Dear Darkness

The Glorious Land

The Last Living Rose

England

The Pocket Knife

Bitter Branches

On Battleship Hill

Down By The Water

C`mon Billy

The piano

Big Exit

Hanging In The Wire

The Colour Of  The Earth

Desperate Kingdom Of Love

Sky Lit Up

Angelene

text: Alexandra Timpău