De vreo doi ani am fantezii cu un concert Future Islands. Acolo, în capul meu, eu sunt exact în fata scenei şi ştiu versurile de la toate piesele. Fumez(ha!) pe ceva piesa cool  şi am o faţă afectată….

Da` să vă zic cum a fost defapt.

După o zi în care am vazut jumătate de Paris pe jos, moartă de oboseala şi pe jumate înfometată am ajuns la le petit bain, un vaporaş transformat în club+restaurant , plin de fete si baieţi incredibil de atrăgători din care jumate fumau pe punte, afară. Bere groaznică, 6 euro; barmanul refuză să vorbească engleza iar domnişoara de la garderobă îţi aranjează şi închide fermoarul hainei tale pentru 2 euro. Om cu sânge latin, încerci să nu te enervezi şi să urlii; te conformezi şi îţi cucereşti un loc mic lângă  soundman sorbind din berea cu gust de vin.

Din păcate, a fost si un boy-band în deschidere: Bird Hunt. Niste parizieni frumoşi( cu exceptia solistului) care au imitat destul de bine Franz Ferdinand si Bloc Party. Păcat că mie nu-mi place nici una din trupele astea, că altfel aş fi putut să mă simt bine în  timpul recitalului lor, aşa cum au facut 2 dintre spectatorii din le petit bain care numărau  un total de aproximativ 300 de oameni în acea seară.

Cum era de aşteptat, Future Islands au intrat pe scena fara introduceri şi alte star-isme şi au salutat timid şi respectuos publicul care sorbea fiecare cuvintel iesit din Samuel Herring, solistul trupei.

Au început cu The Great Fire şi apoi au revenit la In The Evening Air. Imediat publicul şi-a demascat intentiile: veniseră să fie cutremuraţi, să danseze şi să-l urmarească pe Herring şi gesturile sale. Primele note din Inch Of Dust au facut publicul să tipe extaziat la care au primit un raspuns pe masură:”I KNOW you like this one!”.

Tin Man si Walking Through That Door au fost punctele culminante pentru mine însă întregul concert este captivant. Începând cu vocea atât de specială a lui Herring care adaugă o linie melodică distinctă faţă de cea instrumentală şi până la beat-urile post-punk care aduc aminte de Joy division, tot ce s-a petrecut pe scena face parte dintr-o  foarte elaborată şi căutată amprentă a trupei.

Chiar dacă e nedrept să o spun, Samuel Herring e Future Islands. De ce?

Pentru că rareori întâlneşti un solist care sa sune atat de rafinat în timp ce urla, care  să compună toate versurile trupei şi a cărui gestică să hipnotizeze sute de oameni pe parcursul întregului concert. Timp de 90 de minute Herring pare a se lupta cu o  lesă invizibilă care îl leagă de peretele din spatele sau. Transpiră în timp ce îşi explică versurile cu ajutorul mainilor şi din când în când îşi aplică câte o palmă peste faţă sau un pumn în piept.

La final publicul parizian şi-a demonstrate supremaţia în topul “cine  ştie să facă trupa să revină”: fete mici şi delicate s-au căţărat pe scenă aruncându-se într-un crowd  surfing care s-a dovedit a fi atât de tentant încat şi basistul trupei, William Cashion l-a testat în timp ce cânta.

Concluzia: poate nu e pentru toată lumea însă vă recomand să riscaţi măcar o dată;   dacă nu de dragul muzicii, măcar de dragul lui S Herring.

Setlist:

The Great Fire

An Apology

Inch of Dust

Balance

Before the Bridge

Tin Man

Tomorrow

Grease

Close to None

Long Flight

Walking Through That Door

Old Friend

Vireo’s Eye

….encore….

The Happiness of Being Twice

Pinocchio

text: Alexandra Tîmpău via indiescouts.ro

future-islands-live-concert-video-point-ephemere-paris

Indiescouts şi [easy like joi morning] îşi unesc forţele pentru un party aşteptat de multă vreme: ELECTRO PUTERE. Vineri seară, boxele din Downtown Caffee (Dávid Ferenc 13) vor dudui cu muzici pervers de electro – muzici efervescente, muzici fluorescente, muzici sincopate, bine lubrifiate, muzici 100% electronaturale, cu conţinut ridicat de pulpă indie.

Nici o taxă de intrare!
Nici o inhibiţie!

Let’s party like WTF!!!

Audiografie orientativă: Groove Armada, SebastiAN, The Twelves, M83, Fred Falke, UNKLE, Ladyhawke, Lykke Li, Handsome Furs, Digitalism, MSTRKRFT, Justice, Aeroplane, Breakbot, Calvin Harris, The Outrunners, Little Dragon, Planet Funk, Mylo, Metronomy, Midnight Juggernaughts, Volta Bureau, DJ Shadow ş.a.m.f.d.

Facebook event <—

Ca să nu-mi scoateți ochii la final, vă avertizez de la bun început: nu-mi plac deloc pisicile (și pisicelile), mă pierd cu firea când trec pe lângă vreun skatepark (și-mi sucesc gâtul) și, contrar spiritului de frondă, nu mă-ncântă deloc vocile feminine. Deși spun asta cu mâna pe inimă și folderul de muzici (3 vocale feminine în 1 354 foldere), când vine vorba de Karin Dreijer Andersson mă declar fanul #1. Și poate tocmai în lumina celor de mai sus, ce zic cântărește mai mult. Ba chiar, undeva în 2010, am mers atât de departe până la a plănui un drum la Londra, pentru una dintre rarele ei apariții live, de data aceea sub numele Fever Ray. Să nu-mi fi pierdut locul de muncă la scurt timp (mulțumesc, Wall Street), n-aș aștepta acum cu sufletul la gură noul album The Knife și cele câteva improbabile concerte de promovare pentru a-mi lua revanșa mult așteptată.

De plictiseala așteptării sau de dorul unei Suedii  pe care-o cunosc mai mult din showroom-ul Ikea și-un playlist, am fost cumva și eu prinsă de mirajul Niki and the Dove (la fel ca și BBC Sound of 2012, unde au ocupat un onorabil, zic eu, loc 5)

Asta, la care se adaugă vocea glacială a vocalistei Malin Dahlström, dar și ultimul lor videoclip aerialo-SF The Fox de pe albumul de debut Instinct ce se va lansa pe 17 mai, m-au scos din casă-ntr-o sâmbătă seara la KOKO (printre altele, și fost teatru de varietăți inaugurat în 1900, cu de-alde Charlie Chaplin printre obișnuiții scenei).

Experiența anterioară în producțiile teatrale și de dans pare că și-a spus cuvântul (Niki and the Dove au început să întregistreze împreună la începutul lui 2010): cumva, obscur și ascuns, publicul a făcut parte din spectacol.

Iar aici se cere o paranteză: concertul a fost parte din Annie Mac Presents Nights, ceva serie de petreceri cu muzici care, mie personal, îmi dau dureri de cap: bumți, bumți. Iar publicul de gen a făcut concurență serioasă oricărei discoteci ținute-n caminele culturale comunale: pene, ștrasuri, pachete de mușchi cu sfârcurile la vedere (încă visez urât), gene false, piele. Sau, dacă stau bine și mă gândesc, oricărei grădini zoologice.

Uitându-mă-n jur, recunosc că m-am întrebat CINE a book-uit acest gig. Apoi, am avut senzația că totul a fost de fapt o strategie subversivă: acest public împănato-pestriț a fost ales special pentru a fi butaforia unei reprezentații magice în care spiritul viking Niki and the Dove a coborât să civilizeze mulțimea de pene și pectorali. Însă, dacă e să mă-ntrebați pe mine, trucul cu batista și porumbelul a fost un eșec total. Publicul n-a fost nici transformat, darămite făcut să dispară.

Și totuși, electro goth pop suedez: pentru mine a fost suficient. Nu vă-ntrebați și voi uneori ce se petrece-n Suedia? * Am stat un an peste bătătură, în Danemarca, și vă zic cu mâna pe inimă că daca-ți fi dat drumul la radio, ați fi plâns până și după Radio 21.

* și Canada

text: Anamaria

50. Kaiser Chiefs – The Future is Medieval

49. Toro y Moi – Underneath the Pine

48. Miles Kane – Colour of the Trap

47. Real Estate – Days

46. The Strokes – Angles

45. Destroyer – Kaputt

44. The pains of being pure at heart – Belong

43. Florence and the Machine – Ceremonials

42. Gotye – Making mirrors

41. R.E.M. – Collapse Into Now

Săptămâna asta, fără vreo logică anume, 3 pariuri muzicale pe 2012.

Purity Ring – Lofticries (Ungirthed, 2011)

Corin Roddick are 20 de ani, locuieşte în Montreal şi a bătut la tobe pentru felurite trupe încă de la 14 ani. În altă parte a Canadei, la Halifax, locuieşte Megan James (23 de ani), pianistă cu acte-n regulă; ea scrie constant versuri de la 16 ani. Lasându-se pradă pasiunii sale pentru hip-hop şi R&B, Roddick compune partea (schizoid-)instrumentală ale pieselor, pe care le trimite apoi lui Megan, ce le împlineşte aranjând peste linia melodică a vocii + versurile obscure. Astfel (dis)funcţionează (cel puţin în aceste zile) proiectul de pop futurist Purity Ring. Cu 3 piese electro-sedate pe ţeavă momentan – Ungirthed, Lofticries şi Belispeak -, Purity Ring se apropie de lansarea albumului de debut, care e ca şi gata.

Changing Skins – Lady Hoax (-, 2011)

Pe bucureştenii de la Changing Skins îi urmăresc de câteva luni bune. I-am descoperit într-o zi, pe când scrutam lista de prieteni de pe Facebook, unde se regăseşte – nu mai ştiu de unde, nu mai ştiu nici cum – şi baterista lor, Raluca. Două clipuri video şi două mesaje mai târziu pentru şi era cât pe ce să cânte la Joi Fest, în noiembrie, împreună cu Lights Out! (ce nebunie ar fi ieşit!). Baiul a fost că prima ediţie a Joi Fest s-a nimerit deodată cu finala naţională a GBOB, iar băieţii se aflau printre finalişti. S-ar clasat ulterior pe locul 5, ceea ce nu poate decât să mă bucure + să îmi confirme intuiţiile muzicale + să îmi dea idei trăsnet pentru Joi Fest². Cât despre muzica Changing Skins,  că despre asta e vorba, îmi vine un singur cuvânt în minte când trebuie să o descriu: atipică. Bucureştenii îşi schimbă pielea piesă după piesă: sunt rock’n'roll şi coioşi pe Ain’t It Worth It, alternativ-abrazivi pe Hot Core şi finuţi şi synthpop pe Lady Hoax (cu puncte în plus pentru vocea surprinzătoare şi versatilă a lui Horaţiu Ghibu).

Morning Parade – Youth (Us & Ourselves, 2011)

Despre britanicii de la Morning Parade, pariul meu principal pe 2012, am mai scris şi cu alte ocazii  – mi-au aranjat multe dimineţi. Simt o slăbiciune fantastică pentru melodiile lor infecţioase, pentru sonorităţile migălos reglate, pentru producţia impecabilă. Alegerea de astăzi – Youth – e (doar) un b-side la Us & Ourselves şi, curios, nu va prinde albumul de debut, ce va fi lansat în 5 martie. Youth e un indie rock pretty straightforward cu destule tuşe dance; e lejeră, imediată, proaspătă, aeriană, transparentă. Tocmai de aceea, am mare încredere că primăvara va începe cu Morning Parade… şi că tot cu Morning Parade va continua apoi întreg anul!

Neobositul staff DOWNTOWN şi [easy like joi morning] au plăcerea să vă prezinte primul concert din 2012 al trupei LIGHTS OUT! (+ afterparty indie/electro).

vineri (o joie la pătrat!), 20 ianuarie, în DOWNTOWN
str. Dávid Ferenc nr. 13 (în spate la Sora)
ora 21:30 /// suport: 5 lei
LIGHTS OUT! – hypnagogic indie rock (Cluj-Napoca)

Lights Out! e una dintre cele mai surprinzătoare trupe clujene. Alcătuită din Teo Retegan (voce, clape), Oana Pop (tobe), Andrei Sîncrăian (chitare) şi Andrei Bobiş (chitare), Lights Out! au crescut teribil în ultimele luni, fiind deja miles away de acea trupă care în toamna trecută, la nici un an de la primele acorduri cântate împreună, câştiga premiul de popularitate în cadrul concursului byron Rock Your High School. Cu un sound ce respiră influenţe indie proaspete din zona Florence + The Machine/Warpaint/Tame Impala şi cu o voce feminină ce-ar putea-o face să roşească pe Florence Welch, Lights Out! lucrează de zor zilele acestea la conturarea EP-ului de debut. Îi vor face (pre)încălzirea vineri seară, în Downtown, în primul concert Lights Out! din 2012!

Pagină Facebook: http://www.facebook.com/lightsoutcluj
Pagină MySpace: http://www.myspace.com/lightsoutcluj

Iar aici un review de Paul Breazu.

Conform unor surse sigure se pare synth-rock-erii  canadieni Handsome Furs revin în România pe 10 decembrie în Boiler Club. Vă reamintim că Handsome Furs au mai concertat în Cluj acum un an, când am scris despre ei aici. Această veste nu poate decât să ne uimească pentru că Handsome Furs au scos anul ăsta cel de-al III-lea album: Sound Kapital – nume care foarte uşor poate să ţi se lipească pe creier cu das în loc de sound şi acest lucru nu este o coincidenţă, cuplul trash Dan & Alexei cutreierând Estul Europei şi Asia într-un periplu care le-a inspirat creaţia într-un mod gauchist, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Deci uimire, pentru ca trupe de calibrul lor, de obicei, nu se uită la tarişoare că a noastră, unde preţul unui bilet la un concert nu trebuie sub nicio formă să depăşească 15 lei (vorbesc de Cluj acum). În plus, nu mai trebuie să amintim faptul că Dan Boeckner e solistul din Wolf Parade pentru că, între timp, Handsome Furs au devenit mai hype decât ei. Să mai spunem că e concertul anului la Cluj? Nici asta nu cred că mai are rost, oricum inspirat mod de a încheia calendaristic underground-ul concertistic.

PS: Dacă faceţi click pe gagică puteţi asculta în întregime albumul Sound Kapital şi daţi şi de un interviu unde trupa îşi povesteşte peripeţiile estice.

PPS: Voi aţi observat că Booha s-a mutat în Boiler?

Sâmbătă, 26 noiembrie în Flying Circus Pub (str. Iuliu Maniu, nr. 2 ):

21:00 – All Tomorrow’s Parties
23:00 – New Disorder Party

Foto: Jakubaszek/Getty Images

1 noiembrie 2011

Prima dată când am ascultat Bon Iver, era de pe un CD făcut în camin, de un tip fain. Asta era demult, în 2008,  atunci când Justin Vernon lovit de mononucleoză şi cu inima bucăţele s-a ascuns într-o cabană din creierii munţilor ca mai apoi, în primăvară, să coboare de acolo cu un album incredibil de bun. Dacă ai sânge cald în vene şi pricepi un pic de engleză( şi mai ales dacă citeşti articolul ăsta), cu siguranţa n-ai scăpat de sindromul pe care l-a creat For Emma, Forever Ago.

Între timp şi-a revenit şi din mononucleoză, şi din inimă-călcată-în-picioare şi a lansat un al doilea mult aşteptat album, simplu numit Bon Iver. Dacă numele vrea să sugereze faptul că aceasta noua “faţă muzicală” îi defineşte mai bine, nu stiu, dar ce ştiu cu siguranţa e că de 4 ani de zile am visat să-i vad live şi în sfârşit mi-a ieşit pasenţa.

Am avut plăcerea să îi văd în Berlin, în Columbiahalle, o sală de concerte aflată în sudul oraşului care a fost plină ochi. Din păcate, a fost şi un opening act care nu trebuia să părăsească niciodată cratiţa.Kathleen Edwards este numele ei, un nume care trebuie evitat în caz ca îl zăriţi pe ceva afiş. A cântat un country sec şi ieftin şi şi-a acompaniat neplăcuta prezenţa cu glumiţe vulgare foarte puţin potrivite contextului. Ştiu că sunt subtilă asa că vă zic sincer, nu mi-a plăcut.

Cea mai bună parte din concertul lui Edwards a fost atunci când s-a terminat şi au intrat EI pe scenă. De ce EI? Pentru că trupa Bon Iver, acum, numără 9 persoane, ceea ce poate era de aşteptat ca urmare a succesului primului album. Trupa a crescut ca număr de oameni, însa succesul a modificat şi muzica. Albumul şi trupa Bon Iver mi se par acum mai îndrăzneţe, mai stabile şi cu siguranţă mult mai axate pe partea muzicală.

Au început cu Perth din care au trecut direct la Minnesota timp în care eu aveam pielea de gaină, uimită fiind de ce se petrecea pe scenă. Mă asteptam la o prezentă mai timidă, mai reţinuta şi la o atmosferă mai intimă, însă “din prima”, ne-au luat cu noul album. Pe la Holocene ne obişnuisem deja cu toţii cu surpriza şi dădeam din cap, încet, exact aşa cum dă şi Justin Vernon când o canta.

Până când am auzit primele acorduri din Flume eram convinsă că nu o să ne trateze cu “dulciuri” de pe For Emma, însa m-am înşelat şi ce bine-mi pare. Pe re:Stacks celalti 8 au părăsit scena şi în sfărşit am primit exact ce vroiam: Vernon singur pe scena, pe covoraşul lui persan( pe care probail il cară peste tot) cântând în falsetto-ul acela sensibil, tipic lui.
Atunci când spre sfârşitul de la Creature Fear deja o dăduseră pe un  experimental “plănuit” am priceput şi eu ce vroia să spună Vernon cu “let`s try and really fuck this up, guys” adresat trupei, înainte de piesă.

Skinny Love, pe care toţi o asteptam, a fost subliniată ca importanţă prin faptul că publicul a fost invitat să participle cu aplauze ritmate, însă pentru ca nemţii, se pare, sunt goi pe dinăuntru, nu le-a ieşit. Cam la fel şi pe The Wolves când Vernon striga din plămânii aia frumoşi să cântăm cu el, însă cum publicul nu ştia acel vers lung şi dificil “what might have been lost”(repetat de vreo 30 de ori), şi-a răcit gura degeaba.

Au terminat triumfant cu For Emma făcându-mă ca atunci când au părăsit scena să oftez melancolic şi tipic femeiesc jurându-mi să-i mai vad odată live, cândva, dar nu în Germania.

Dacă ar fi să pot schimba ceva la acest concert pe primul loc ar sta neclintit publicul sec şi greu de stimulat iar apoi, ar urma cu timiditate locaţia, însa nimic legat de muzica şi show-ul celor de la Bon Iver.

Deşi am fost surprinsă, experienta asta m-a condus la concluzia că Justin Vernon e mult mai mult decât un amorez rănit care a scos un album grozav, ci un tip care promite mult pe viitor şi care probabil că îşi va ilustra influenţele muzicale în albumuri complexe din punct de vedere muzical mult timp de-acum înainte.

Setlist:

• Perth
• Minnesota, WI
• Holocene
• Towers
• Michicant
• Hinnom, TX
• Wash.
• Flume
• Creature Fear
• Re: Stacks
• Skinny Love
• Calgary
• Lisbon, OH
• Beth/Rest
• The Wolves (Act I and II)

Encore:

• Blood Bank
• For Emma

text: Alexandra Tîmpău